indragostita, dar ma tratez

da... asta e cuvantul: indragostita. indragostita maxim, pana peste cap, de nu stiu ce e cu mine.
m-am schimbat, am facut, mi-am dorit si am simtit lucruri pe care nu credeam ca le voi mai simti vreodata. pe scurt: mi-am pierdut capul. ca si cum nu as fi fost de suficient cu capul in nori. m-am indragostit atat de tare incat doare incredibil. incat simt ca ma sufoc cateodata, dar imi revin cand imi imaginez fata lui.
pe scurt: e barbatul perfect. puternic, ambitios, responsabil, muncitor, amuzant, sexy, inteligent, care stie sa scrie, stie sa comunice, stie sa manipuleze, destept. defectele: distanta si iubita. pentru ca probabil numai eu puteam sa gasesc barbatul perfect atat de departe.

ma tratez.

cum? inca nu imi dau seama, dar imi dau seama ca ma tratez. ca ma chinui sa nu ma gandesc la el, sa il smulg din mine, din ganduri, sa il fac sa dispara. nu merge prea bine. patul e prea mare si prea gol, singuratatea si gandul ca el saruta pe altcineva de noapte buna - prea puternice pentru mine.

am facut sinuzita - iarasi tratament cu antibiotice. din fericire, doctorita mi-a dat si calmante. se pare ca sunt prea anxioasa. astea ma ajuta putin la tratamentul impotriva lui.

super-persoana

Nu imi vine sa cred ca a trecut doar o saptamana din viata mea. S-au intamplat atat de multe lucruri, in atat de putin timp, incat simt ca imi pierd mintile. e uimitor. e un haos, dar atfel de haos. daca in urma cu 7 zile mi-ai fi spus ca voi pleca de la o petrecere data in casa in care mi-as fi dorit sa ma trezesc dimineata si sa beau o cafea, nu as fi crezut. s-a intamplat asta.

s-a intamplat pentru ca duminica seara, din cel mai prostesc incident de pe lume, cel mai nevinovat lucru, am cunoscut o super-persoana. o persoana care ma innebuneste, care m-a facut sa imi pierd mintile, sa nu stiu pe ce lume traiesc, sa nu stiu ce mai vreau, sa ma raportez doar la cuvintele lui. sa imi doresc sa stiu ce face in fiecare moment, o persoana care stie ce vrea. o persoana hotarata, care stie sa comunice. ceva mai mult decat ideal. problema: distanta mare dintre noi. ah, daca nu as fi locuit in orasul asta.

o persoana care va insemna distrugerea mea, care ma va face sa sufar de nu voi sti cum sa imi smulg inima din piept. de asta sunt sigura.

o persoana care deja mi-a demonstrat, in doua ore, ca nu stiam cum e sa suferi din dragoste. ca ce am patit pana acum e o nimica toata, care mi-a aratat ce inseamna durerea maxima. si apoi a reparat totul cu o simpla intrebare.

Stiu unde se pune cratima si nu am sani de un kilogram

ma chinui cu treaba asta.... cunoasterea oamenilor noi. e dubios de ciudat. ma vad nevoita sa socializez si imi dau seama cat de mult am uitat cum se face asta cand in jur nu sunt cunoscuti. asa ca probabil par fata prea timida ca sa scoata mai mult de un cuvant la 10 minute si care zambeste cam fortat.

si apoi vesnicele intrebari, mereu in tandem, asta dupa o discutie despre relatii sau eventual planuri de casatorie (e sezonul nuntilor - asa ca saloanele de cosmetica si spalatoriile sunt de 'neatins' pentru oamenii ocupati - da, m-am lovit de aceasta problema):
- Si tu?
- Eu, ce?
- Esti singura?
- Da.
- Cum de?
si aici creierul meu pocneste. Pai... cum adica "cum de?". Uite asa. Pentru ca stiu unde se pune cratima (recunosc, cu virgulele am probleme) si nu am sani de un kilogram. Pentru ca oamenii nu mai apreciaza bunul simt sau punctualitatea. Pentru ca am pareri si nu ezit sa le spun. Pentru ca am puncte de vedere pe care le sustin. Cu argumente. Pentru ca oamenii nu suporta persoanele care nu se supara pentru orice prostie si care rad la glume. Pentru ca muncesc prea mult si timpul e limitat - asta e o constatare dura. Pentru ca unii nu inteleg cum poti sa te lupti mereu pentru ceva mai mult. Pentru ca am ambitii prea mari, chiar daca inca nu le stiu exact. Pentru ca nu prea tip si nu imi place sa ma cert. Pentru ca am toane si ma chinui sa le inhib. Pentru ca lucrez in presa si cand noile persoane aud asta probabil isi imagineaza ca mama lor o sa vada la stirile de la 17 tot ce au facut. Pentru ca oamenii se sperie. Pentru ca imi place sa critic, dar ma chinui sa o fac constructiv. Pentru ca invat repede. Pentru ca par cu nasul pe sus cand merg pe strada.
- Na, asa s-a intamplat.
- A.
si gata discutia

nu sunt adepta unei vieti de una singura, dar nici adepta unei relatii doar de dragul de a avea o relatie, din cauza varstei, a familiei si a faptului ca "oricum trebuie sa te casatoresti" - asa ca poti sa o faci si cu el, pentru ca, oricum, nimeni nu e perfect. nu vreau sa incep o relatie doar de dragul de a o incepe si sa fie mediocra. urasc mediocritatea, mai ales in relatii. decat asa, mai bine singura.

in alta ordine de idei: ma ingras in continuare si m-am vopsit, ceva gen brunet. zilnic, vorbesc mai mult cu persoane care se afla la sute si mii de kilometri departare, decat cu persoane care se afla in acelasi oras.

singuratatea in lumea mea

si uite ca dupa atatia ani, dupa atatea lucruri, atatea vieti trecute, stateam la o terasa ca si cum timpul n-a trecut, fara nici o grija si jucandu-ne razand. desi noi suntem complet diferiti, viata noastra e alta si suntem departe. zile frumoase cu piscina si sucuri.

am prins un rasarit.

am ramas singura aici. dar nu ma mai plang, pentru ca lumea mereu va pleca si se va intoarce. in plus, am cunoscut o singuratate mai cruda de atat, o singuratate incredibil de adevarata, aproape palpabila, cu zile in care nu vorbeam cu nimeni cunoscut, cu puzzele-uri pe hol, cu un dulap plin de schelete si un val de tristete pe ochi. singuratatea asta e acceptabila - oarecum - si ma voi obisnui cu ea.

asadar, incepem viata de om singur. dar o incepem cu o oarecare incredere, cu un zambet resemnat.

inapoi acasa

o calatorie minunata. doamne, ce minunata! nu exista cuvinte care sa explice cat de bine a fost. inceputul a fost haotic, pentru ca nu stiu de ce ne-am imaginat ca noi putem fi ca niste oameni npormali, care se urca intr-un avion si pleaca pur si simplu. nu: noi a trebuit sa prindem un accident si un drum blocat spre aeroport. sa coboram din masina, sa fugim cu bagajele dupa noi - cred ca un kilometru pana am trecut de accident, sa facem autostopul, sa ne ia cineva pana la aeroport, sa nu ni se mai accepte bagajul la cala, sa scoatem toate din el prin aeroport, sa ni se ia cosmeticele, sa ajungem in avion ude leoarca, pentru ca, normal, a fost canicula. sa i se faca rau unui copil, decolarea sa fie amanata cu o ora si sa stam ca proastele razand, cuminti, pe scaunele noastre.

dar a meritat, pentru ca haosul s-a incheiat in momentul in care avionul a decolat.

locuri uimitoare. relaxare, lipsa de griji, plaja, nisip, soare, bai alaturi de pesti, nopti friguroase, petrecere pe barca si atat de multe locuri vazute. fara telefon, fara curatenie, fara nimic de facut, fara munca, fara sa stiu ce s-a intamplat in lume, fara legatura cu lumea in general. intr-un univers paralel.

acum, acasa.
jean a plecat si cred, de fapt, nu, stiu, ca era ultimul dintr-un lung sir de prieteni care au plecat si cu care nu stiu cand ma mai vad.

mi-e greu sa ma apuc din nou de viata mea. in casa e dezastru, bagajul nu e despachetat complet, iar eu nu am unghiile facute.