Ce bine ar fi fost sa fie mereu asa. Ce senzatie uimitoare de bine cand ma trezeam dimineata sau veneam de la serviciu. Ce bine ca nu a fost curent (a ajutat mult) - deci chiar tot raul spre bine! Imi placea sa mancam pizza, sa astepti sa imi treaca foamea ca sa poti vorbi cu mine fara sa ma supar degeaba (ca nu ma pot abtine, dar tu stii asta - tu imi citesti gandurile), sa ai rabdare sa dorm putin si apoi sa ma trezesti.
Ce zile naspa au urmat. Picioarele le simt grele, ma doare capul, vorbesc destul de putin si am o lipsa totala de orice. Cuvantul care il caut, cred ca e: gol. Capul mi-e gol, pe interior totul e gol.
Ma omoara asteptarea asta: o sa fie bine. Cand? Mereu astept sa fie bine. Doar astept. Atat de rar pot sa zic ca da, a fost bine, e bine acum.
Nici nu pot sa imi dau seama ce vreau. Dupa cum ai spus: What keeps us going? . Probabil raspunsul il afli tarziu tare.
Acum as vrea sa fim intr-un orasel din alta tara (important sa fie alta tara - ca acolo nu ar fi absolut nici o grija - cumva am convingerea asta), numai noi. Sa ne plimbam. Sa fumam o tigara si sa radem de ceva. Sa bem un suc, sa ne oprim unde vrem si sa facem orice. Sa fie soare.
Abia astept sa vezi peretii desenati.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu